Sun is up

Azi am învățat că trebuie să vezi viața ca pe o serie de urcușuri.

Un șut în cur, e un pas înainte (așa cum ne spune o veche vorbă).

Parcă aș vrea să ma descarc, așa, puțin. Prin urmare, îmi sacrific o pagină din blog, pentru a-mi spune drama zilei. 

Iar', din nou, încă o dată, n-am luat permisul. Da, asta-i drama zilei de azi. Parcă scris, pare cu mult mai mică problema, decât e în sufletul meu. Se pare că țara arde și eu nu iau permisu'. Că doar n-oi salva eu lumea de la distrugere cu un permis. În fine, nu asta e ideea. Care-i pasul înainte? Păi dacă-l luam, mi se supercomplica viața - bani dați pe motorină, pretenții la plimbări (luuuungi) cu mașina, certuri cu familia pe o mașină - parcă o aud pe mama: „Mișuneleee, unde e dragă mașina? N-ai zis că mi-o dai mie la muncă azi? Berbecule!” și parcă îl aud pe tata „E la fi-ta. Mai mergi și cu ocazie, că nu te-ai născut cu curu' la volan!” și mama „Berbecule, vezi că bag divorț” ... și uite așa, dacă aveam eu permis, mă alegeam cu părinți divorțați, case împărține, și cine știe mai ce. Poate îmi omoram și cățeii. Sau poate bușeam casa și se surpa și adio casă! :)) Și unde mai pun, că trebuia s-o și spăl! Căcat în ploaie ... ăsta măcar se spală singur.

Așa că ... slavă Domnului că nu am luat permisul! 

și o melodie ca să ne delectăm și „ca să mai râdem”:

http://www.youtube.com/watch?v=c1Aykq33Aoo

Fără proaste și proști, am fii cu toții mai posaci - nu aveam de ce să ne simțim mai bine. Așa că, azi, hai să-i apreciem puțin. Totul are un scop!

Și pentru că am ceva cu poliția, mai bag una:

http://www.youtube.com/watch?v=Eo3-mIiX764

Și, bonus, o povestire de azi, după ce am picat.

După ce îmi comunică vestea proastă că am picat, domnul polițist, îmi cere MIE scuze pentru faptul că am picat (de ce, nu am înțeles): „Îmi cer scuze domnișoară, e vina dumneavoastră, nu a mea!”. Uhm ... am zis eu ceva? Te-am luat eu la pumni că am picat că n-ai condus tu bine? Data viitoare să conduceți mai bine, domnule polițist. Să iau și eu permisul.

Pe urmă, mă pune să semnez cum că am fost înștiințată de greșelile făcute. Propoziția formulată și dictată de domnul polițist, sună în felul următor, fără adăugări, fără lipsuri: „Mi-a fost comunicate greșelile efectuate pe timpul duratei examenului.” Și îi spun, fără vreo intenție de orice fel: „Mi-au fost comunicate...”. Domnul sublim și academic polițist, cu nădragii aproape mai largi decât ai americanilor, se uită cu o oarece frustrare la mine și îmi spune „Nu mă înveți tu pe mine limba română.” Mă uit și eu (tot frustrată, pentru că picasem, nu mai spun și nervoasă, că se subânțelege) și îi spun: „Domnule, v-am corectat doar gramatica, nu și exprimarea pseudo-polițisto-academică.”

Vă pup și vă îmbrățișez!

Să ne recitim cu bine!

P.S. Care-i drama zilei de azi la tine?

Prea complicat.

Sunt momente în care nu mă amuză nici căţelul vecinului, care stă proptit pe geamul de vis'a'vis şi mă priveşte cu un subînţeles neînţeles. Sunt chiar momente în care certurile aceluiaş vecin cu nevastă'sa nu mă mai binedispun. De ce te'ai certa pe un toaster de pâine amărât? E absurd. Nici măcar amuzant. Şi da, în genere, mă amuză lucrurile neamuzante. Și absurde. Fac parte din viață. Și sunt simple. Ooo, sunt atât de simple! Frumoase lucrurile simple. Mi-o zic mereu, dar tind să nu mă cred. Și totuși, acestea fiind spuse, sunt momente în care lucrurile care fac parte din viaţa asta amuzantă a mea, nu mă amuză.

Și ce fac eu în astfel de momente? Citesc ziarele astea deplorabile, de scandal. Așa îmi plaaac! Nu de alta, dar văd că poate fi mai rău. Sau că-s prea mulți proști pe lumea asta, ca să fac și eu parte din ei. Nu am loc. Și ca să fie și o culme pe balcon, în unele rarissime ocazii ... mă regăsesc în paginila astea murdare pe care le răsfoiesc. Rar, dar se întâmplă. Și d-abia atunci pot spune că am puterea de a reveni la lucrurile mele simple, dar frumoase.

''Bărbatul meu m'a înşelat cu amanta care era de fapt ... fosta soţie.'' (sursa: titlu de Cancan, sau ceva de genu'. Nu că ar conta.)

Ei, uite ceva care mă amuză. Ai tupeu să mă întrebi de ce? Păi ia pune tu cap de fir la cap de fir. Dintre atâtea femei de pe lumea asta sictirită de atâția oameni cu ochi de pești conjugali, de ce ai înșela actuala (pe care pretizi că o iubești), tooocmai cu fosta. Ești atât de incapabil (fizic și mental vorbind), încât să nu-ți poți lua la bordul BMW-ului tău proaspăt tunat, minim o „prospătură”? Sau, poftim, maxim una cu care nu te-ai înjurat ca la ușa cortului și care nu-ți reproșează în toate modurile posibile atitudinea ta acordată la viața conjugală?  Sau ție îți plac rebuturile? Îți place să mănânci unde te-ai ... unde te-ai ușurat de greutate? Hai să fim serioși. Mai bine te uiți la o telenovelă - îți faci un program de seară, lejer, pe canapea, dai puțină apă la câini, eventual îți iei și niște semințe, niște Cola și gata! Parcă sună mai bine. 

En fin. Nu mai continui, că n-are prea mult rost. Dar cam așa stau lucrurile (singurul motiv pentru care le pun în vizor, este pentru că fac, realmente, parte din societatea asta în care ne străduim să trăim, chiar să supraviețuim, din cultura noastră de câh, de la Adam încoace). Dacă aș sta să dezvolt, te-ai simți prea jeg. Și parcă mi-e milă. Nu mult, dar am și eu o milă (minimală). 

Concluzie: Prea complicat.

Și uite așa, oamenii se complică. Ceartă-te băi nene pe un toaster! S-ar putea să te amuze. 

Să ne recitim cu bine!

Încep cu ...

În acea zi, o femeie fixistă de fel, a ieșit de pe scara blocului. A mers doi pași, s-a oprit, a întors capul și a observat că încuietoarea interfonului este stricată.

În partea cealaltă a orașului, un copil curajos de fel, a chemat liftul. A intrat în lift, a apăsat pe butonul P și zâmbind euforic, a început să sară cu mingea  pe care o primise de la tatăl său, înainte să-i părăsească pe el și pe mama lui.

Femeia fixistă se întoarce la interfon, îl meșterește puțin și se hotărăște să cheme un reparator. La telefon răspunde Stroe, un bărbat care de dimineață a uitat să-și încheie geaca. În timp ce ieșea pe ușă, geaca s-a blocat de clanță. Câteva secunde de întârziere, l-a făcut pe bărbatul instalator să se întâlnească cu vecina de la parter și să-l oprească de vorbă, timp în care un taximetrist și-a vărsat cafeaua și a oprit să se curețe. În acest timp, Stroe termină conversația cu vecina de la parter, iese pe ușa blocului, traversează drumul dintre blocuri și vede taximetristul nervos care tocmai terminase să se curețe de cafea. Urcă în mașină, nimerește verde la aproape toate semafoarele, coboară din taxi, intră în institulul la care lucrează, deschide ușa biroului și răspunde la telefonul la care suna femeia fixistă, disperată să repare încuietoarea interfonului.

În timpul acesta, în cealaltă parte a orașului, copilul, zis și Mirel, reușește să blocheze liftul. Începe să urle și să bată toți pereții. Mirel e un băiat deștept de fel și după ce gândește puțin la rece, sparge mingea care scoate un zgomot ce acoperă pereții întregului bloc.

În acest timp, la etajul 7, o femeie se sperie de zgomot și se ridică brusc din pat. Observă că a ratat din nou alarma, se spala mai rapid ca de obicei, se îmbracă, ia un colț de pâine în gură și gonește pe ușă. Cheamă liftul și îl aude pe copil urlând. Liftul nu merge nici chemat și cheamă un instalator.

În timp ce repară interfonul, Stroe răspunde la un apel urgent din partea cealaltă a orașului. Ceva cu un lift, nu înțelege prea bine, dar își sună colegul care a băut toată noaptea într-un club și nu mai aude nimic. 

Femeia îl sună din nou pe Stroe și-i cere indicații. 

Stroe răspunde nervos la insistenta femeie cu liftul și-i dă un alt număr, al unui bărbat care are liber azi, dar poate o ajută. 

Femeia notează numărul și sună. Răspunde un bărbat care nu-și dă numele, pentru că nu suportă. Cu o seară în urmă, el adormise ca un prunc în fața desenelor, pe canapeaua din sufragerie, motiv pentru care acum, este odihnit și treaz de câteva ore. Femeia se recomandă a fi Anne și-i explică ce se întâmplă. Bărbatul îi închide telefonul, se schimbă rapid de pijamalele cu elefanți primită de la maică-sa la aniversarea celor 30 de ani de viață, intră în mașină și pornește spre Anne.

Anne coboară la parter și-și așteaptă instalatorul, care oprește mașina în fața scării, intră în scară și rămâne blocat. Anne se întoarce și-l vede. Privirea-i rămâne și ei blocată. Bărbatul mai face trei pași și ajunge în fața femeii. Îi șterge o lacrima care se prelingea pe obraz și-i șoptește: „Anne a mea?”. Ea nu se poate abține și printre hohote-i șoptește: „Neamțu meu? Muller, tu ești? După 7 ani, apari așa?”. Muller o privește cu mult drag și-o sărută: „Dumnezeu mi-e martor! Și a Lui e voia!”.

The end!