Abis abisal

Lucrurile frumoase nu sunt menite să dureze. Cel puțin, nu o viață, așa cum este dorit. Cel puțin, teleuric vorbind, nu aici, pe pământ. Nu spun asta din depresii, nu spun asta din dezamăgiri. Nu spun asta pentru că am iubit și am încetat să o fac. Nu spun asta, nici măcar pentru că tânjesc după lucrurile frumoase pe care nu le mai am. Spun asta, pentru că frumosul perindă un alt frumos. Jubilările de acum, într-un final vor deveni pur abisale, urmând altceva, de aceeași anvergură. Sau poate mai mult. Irelevant asta. Relevant este faptul că ne agățăm permanent de lucruri inerente nouă, dar trecătoare. Fericirea este trecătoare. Fatidic, moartea fericirii este și nașterea alteia (nu vorbesc aici de lucruri de natură statornică, sau excepții - cum ar fii copilul, dragostea familială, sau un cămin). În plus de asta, dacă viața este un circ, trebuie să învățăm să râdem din suflet. Și să ne dăm peste cap fără să ne lovim.

Cât despre mine ... (în caz că are vreo relevanță),

fericirea mea este la 70 km distanță. În curând, distanța se va extinde la 2000 km. O Doamne, ce m-aș distruge dacă m-aș agăța de ea. Am început deja să-mi ocup creierul cu alte ocupații. Nu vreau ca boala mea psihică să se transforme în una patologică. Prin urmare, m-am agățat de cărți, m-am înfundat  în povești frumoase și urâte - de tot felul. Am citit azi 2 cărți și sunt la jumătatea celei de-a treia. Cam pliante cărțile astea, ce-i drept, dar sunt dependentă de povești pe bandă. Mâine urmează o curățenie generală (pentru Crăciun), telefonul va arde de la atâtea convorbiri, iar de Crăciun, nu voi suspina după ce nu am. Voi zâmbi pentru ce am. Pentru că știu - și durerea-i trecătoare. Și cum nu pot vâna timpul, măcar îl pot gestiona după bunul plac. Îl pot menaja. Pot modela lucrurile, pot gândi, pot rezona. Pentru că vreau. Și pentru că am posibilitatea. Și pentru că putem fi cu toții fericiți, oricât de neagră ar fi situația. Pentru că sunt iubită. Și pentru că iubesc. Și o fac din suflet. Pentru că am răbdare.

Noi, nu ne ducem în abis - orice ar fii. Știi de ce? Pentru că o viață avem (mai clișeic de atât nu poate suna, știu). Dar da, o viață avem - este cât se poate de real, veridic, verosimil, adevărat s.a.m.d. Putem schimba de câte ori situațiile ne cer asta - forțat sau nu (de preferat nu). Putem ocolii durerea,o putem lua în brațe. Putem înțelege. Putem trece. Pentru că viața trebuie trăită frumos, după principii pseudo-abisale. Putem, mai ales pentru că suntem inteligenți și mâncăm animalele.

Îmi cer scuze încă o dată pentru lipsă. Am fost într-un mare trambalat - mutat, pregătiri de sărbători (da, urăsc sărbaătorile și vacanțele). En fin, nu interesează asta. Ideea este că am re-revenit. Nu știu pentru cât timp. O să scriu cât pot de des.

Voi reveni cu ceva mai interesant.

Să ne recitim cu bine! 

Vă pupăcesc!

A voastră, Andra aka Toujours.