Buuun, am lăsat prostiile deoparte, care implică probleme pseudo-existenţiale şi revin cu ceva mai interesant.
Vine 1 Mai!!! Prin urmare, ne aşteaptă Vama (unde-i full şi unde nu am găsit cazare). Mi-ar plăcea tare să ne întâlnim pe-acolo. Mai ales că ... dau o bere. Una la toţi. :))
Serios acum, care vine la o bere în Vamă? Promit să mă port frumos şi să nu mă cert cu nimeni. Şi promit şi berea aia.
Nu-i nevoie să îmi răspundeţi aici, îmi puteţi răspunde pe unde apucaţi, cum aveţi obiceiul.
Să ne vedem cu bine!
UPDATE!
Ne-am strâns 4 inși (pe lângă ai mei) - 4 beri. Ștefan, Andra, Skema și ... pam para paaam, pa paaa EU. Îmi dau mie o bere (pe lângă celelalte). Pentru că merit. Ne vedem acolo! Drum bun, să ne vedem cu bine! XOXO
Despre asta am scris inițial pentru TheSexist.ro, dar cum sunt eu pe cinci planete într-una, am scris pe o temă deja luată. Așa că o postez aici, poate va interesa pe cineva.
O temă liberă, despre care nu am scris niciodată. De ce? Pentru că-i absolut inutilă. Și uite-mă acum, scriind despre asta.
O să mă explic, iar tu sper să înțelegi, în rândurile ce urmează.
Bărbatul ideal ... buuun, toate avem niște tipare fixiste, melo-dramatice, stricte, traumatice, parțial teribiliste sau mai știu eu cum, cu privire la bărbatul alături de care vrem să trăim fericiți, până la adânci ... adânci. Vrem un bărbat bogat, frumos, deștept, sufletist și ordonat. Sau deștept, frumos, sufletist, ordonat, bogat sau sufletist, frumos, ordonat, bogat, deștept. Depinde de priorități. Adaug faptul că asta vă vizează și pe voi, bărbații, care știm noi că aveți abonament la Cool girl și frecventați site-uri de specialitate. Nu într-un scop rău, știu. Vreți doar să vedeți cum gândesc femeile. Sau ce caută femeile. Sau ce apreciază femeile. Face parte din planul vostru de atac, nu? Pentru cei care fac asta, am o vorbă: „Vorbiți!” De ce nu vorbiți cu o femeie, decât să luați aminte la niște cuvinte subiectiv de aberante? - spuse tot de femei, într-adevăr. Dar femeile nu știu o certitudine, până nu o găsesc. Femeile nu știu întotdeauna ce vor. Și mai ales, femeile nu pot avea purtători de cuvânt. Pentru că femeile sunt oameni, iar oamenii gândesc diferit. O singură femeie, nu poate spune cum gândesc toate. Nici măcar pentru o cincime din ele. De ce? Pentru că, o spun încă o dată: femeile sunt oameni, iar oamenii sunt diferiți.
Ca să înțelegi modul meu de operaționare, o să mă iau FIX pe mine, ca mic subiect de disecat.
Așadar ... când eram mică, bărbatul meu ideal era Orestes din „Valentina, grăsuța mea frumoasă”. Juan Pablo Raba, pe numele lui real, după un google rapid. Hey, nu te strâmba. Nu-mi spune că tu nu te uitai la telenovele când erai mică. Fie că se uita mama, fie bunica, fie o vecină melo-dramatizatoare-fântână-de-lacrimi, fie că nu prindeai altceva decât Acasă TV (astea-s scuze d-ălea d-ale președinților sau marinarilor), fie că pur și simplu îți plăceau. Copiilor le cam place orice (asta e scuză științifico-fantastico, dar se acceptă).
Revenind la subiect, domnul Juan Pablo Raba era bărbatul meu ideal. Am avut o cădere când am aflat că e căsătorit și mai are și copii. Dar ușor, ușor, mi-am revenit. Am crescut, m-am făcut adolescentă d-abia, d-abia ieșită din pubertate. Bărbatul ideal pentru mine devenise oricare, pentru că eram atât de urâtă, încât nici muncitorii de pe stradă nu mă aclamau.
Am mai crescut puțin și mi-au dispărut coșurile, mi-am pensat sprâncenele și am început să mă machiez – negru excesiv la ochi, buze negre, flash-uri în urechi de 8 mm, pantaloni largi, tricou Nirvana și aș vrea să mă opresc aici. A și … am început să fumez, să fiu cool. Bărbatul meu ideal, a devenit unul ca mine. Și nu a fost greu să găsesc. Era strada plină de adolescenți teribiliști ca mine. Dar mă simțeam unică. Și am găsit unul mai mare ca mine, dar ca mine, cu pierce în barbă și zâmbet de drac.
Am mai crescut puțin și m-am despărțit de băiatul ăsta al meu ideal, cu pierce în barbă. Asta a fost perioada mea de tranziție, în care am stat cu un rapper care „știe despre viață, frateee”. Un om normal, care ascultă rapp și îi citează pe Paraziții la fiecare propoziție aleasă. Asta nu m-a deranjat. E ok să îți placă ceva. Dar aveam în cap altceva. Un bărbat ideal care să arate așa, să fie așa, să vorbească așa, să aibă înclinații d-astea, să îmi facă asta și așa mai departe. Știam că rapperul parazit o să fie bărbatul ideal pentru cineva. Dar nu pentru mine. Și cu cât încercam și căutam mai mult, cu atât nu găseam. Cu cât aveam mai multe pretenţii, cu atât eram mai nemulţumită. În plus de asta, de fiecare dată mai adăugam câte ceva la bărbatul meu ideal. O luasem puțin razna. Începusem să-l creez chiar pe Sims. Îi dădusem nume de jmecher și ochelari șic.
Am ajuns să stau cu un bărbat care aproape întrunea toate calitățile cerute de mine. În plus, îl mai citea pe Nietzche din când în când. Și cartea lui preferată era Climate, ca și a mea! Era aproape perfect. Nu era el scriitor, dar puteam trece peste. A trecut un timp și am realizat că nu-l puteam iubi. Mă mai și plictisea. Voiam altceva. Ei bine, uite așa, nu am fost niciodată mulțumită.
Până când ... acum vine partea bună. Până când am aruncat naibii lista aia și am încetat să mai caut bărbații ca pe hainele de la Zara. Și știi ca am găsit acum? Bărbatul ideal – bărbatul pe care îl iubesc și mă iubește. Are calități despre care nu știam că îmi plac și care m-au surprins într-un mod mai mult decât plăcut. E ordonat, eu fiind dezordonată. Înainte credeam că-i de preferat unul ca mine, să nu-mi facă tărăboi. Dar nu, face el curat! Sau mă modelează în aşa fel, încât să vreau să mă schimb. Am descoperit că mă pot modela, iar el se poate modela după mine. Am descoperit că putem convieţui cu dragoste. Am descoperit că poate să fie bărbatul meu ideal, fără măcar să intre în vre-un tipar.
Şi acum, dacă iau puţin lucrurile backwords, aflu că dacă mă bazam pe lista mea, îl ocoleam sau lăsam praf în urma mea. De ce aș fi stat cu un gagicar care a avut sute de gagici şi care mai e şi un nesimțit absolut impertinent? Dar am ignorat și am ales să văd mai mult de atât. Și ce fericită sunt acum! Şi exclam asta de câte ori am ocazia. Unii ar crede că ne iubim scârbos de mult - ceea ce e absolut funny şi nu mă deranjează.
Cu toate acestea, există o listă micuță, pe care toate femeile ar trebui să o ia în calcul, măcar minimal:
Bărbatul cu care vrem să trăim până la adânci, nu trebuie să fie:
- intolerant (prin asta, împiedică de multe ori progresul tău ca femeie);
- acid, excesiv-impulsiv, incapabil de a se controla (de aici pleacă familii destrămate, femei machiate natural sau copii maltratați).
Și, mai ales, un bărbat trebuie să fie perseverent. Nu contează contul din bancă. Contează să vrea și să poată să-și facă un cont în bancă. Nu pentru tine neapărat. Pentru viitor – care, nu întâmplător, implică și niște copii.
Așadar, ca să facem un mic sum up, sau să citești doar asta în caz că nu ai chef să citești romanul de mai sus, bărbatul ideal, prin prisma mea sinceră și experimentală, este cel pe care îl iubești și te iubește – cu calități și defecte, cu tot ce este el. Dacă lucrurile stau așa, atunci trebuie să știi că iubirea modelează și în ce urmează după, totul este posibil. Bărbatul ideal este cel cu care faci o chimie bună, formați un întreg. Bărbatul ideal este cel care te alege și îl alegi. Bărbatul ideal nu este ce-ți formezi tu în cap, ci este acela pe care ți-l aduce în cale universul, constelația, acel lucru mare în care crezi, destinul, Dumnezeu. Eu îl numesc Dumnezeu. Important este să nu-l ignori. Și important este să înțelegi, să faci pasul, să ai curaj și incredere în ce ți se dă. Și dacă ce ți s-a dat, nu-i ceva bun, atunci trebuie să-ți pui niște semne de întrebare – poate că asta-i ceea ce meriți. Sau poate nu.
Ce prost ești. Nu cred că ai înțeles vreodată cum să te speli pe mâini. Nu îngenunchezi. Nu împreunezi mâinile. Și nu închizi ochii. Hai să-ți spun eu cum stă treaba, dragul meu Luca. Mergi pe stradă, cu mâinile în buzunar și cu ochii deschiși. Vezi tot ce ai în jur. Lumină!!!! Sunt atâtea lucruri! Încetează să mai închizi ochii, Luca! Sunt prea mulți care o fac. S-ar putea, ca la un moment dat, să ne ciocnim. Să ne lovim, să dea mașinile peste noi. S-ar putea să murim de atâția ochi închiși.
Hai să-ți spun o întâmplare. Am cunoscut-o acum ceva vreme pe N. O tipă integră, docilă și bună (la suflet :D). Am vorbit puțin cu ea și la un moment dat, mi-a dispărut din față. „Și cam așa stau lucrurile la ... N.? Unde ești mă?”. Băi nene, așa de tare m-am intrigat, că am încercat toată ziua să fac rost de numărul ei de telefon. Am reușit într-un final și am sunat-o a doua zi. „N.? Bună, sunt tipa de ieri, pe care-ai lăsat-o cu vorbele-n gură. Nu mai contează asta. Ce faci? Ești bine?”. „Da, sunt bine, acasă.” Hmm ... sigur are părinți dubioși. „Ce zici, te fac la un suc?” După ce eschivează, îmi zice că nu vrea să se murdărească. „Și ce faci tu toată ziua?” o întreb. Îmi răspunde timid „Mă curăț de păcate.” „Care păcate?” o întreb. Îmi răspunde cu tremur și cam fără vlagă „Nu știu, dar știi, eu sunt credincioasă. Și îl iubesc pe Cel de sus și creația Lui - viața. Nu vreau să o murdăresc. Îmi pare rău!”. O întreb pentru ce-i pare rău și îmi răspunde că-i pare rău că nu poate ieși. „Chiar îți pare rău, sau o spui din curtoazie?” Știu că sunt insistentă (spirit de jurnalist de la Cancan :))). Nu-mi răspunde. Am încheiat cu aceeași cuartozie conversația și am rămas cu ochii-n Soare (pentru că Soare era în fața mea și mai avea puțin și adormea la catedră).
Buuun. Acum să analizăm situațiunea. Nu spun nimic despre N. Pentru că nu mi-a vorbit. Nu a dorit să-mpărtășească puternica ei credință, pe care o admir. Prin urmare, nu o judec sub nicio formă - poate că ce face ea este indubitabil bine. Dar stau și mă gândesc (mă mai îtreb singură din când în când :))), cum poate iubi N. viața și creația Celui Preamărit, dacă stă cu ochii închiși? Trebuie să Vedem, să Auzim, să Vorbim, să Cântăm și să Iubim. Trebuie să trăim. Folosești săpunul doar cu apa și nu singur. Și te speli iubind, iertând, trăind alături de El și, mai ales, împărtășind.
Și mai am ceva de spus ortodocșilor mei curați și veridici în concepții (din care fac și eu parte, că deh ... așa m-am născut). Scutiți-mă voi, cu bisericile voastre din „haur”, cu statul vostru în genunchi și jertfa voastră prin mătănii (care nu demonstrează nimic, cu atât mai mult în fața unui chip cioplit), scutiți-mă cu lumânările voastre care fac babele să leșine și copiii să plângă, cu practicile voastre care-o dau într-un ocultism undercover. Și mai scutiți-mă și cu voi, popilor, cu vocile voastre care mă sperie îngrozitor. Țin minte, când eram mică, aveam impresia că popa vrea să vină sfârșitul lumii și cânta despre asta, nu despre Dumnezeu. Incantații frăție, nu altceva. Ah și ... scutiți-mă cu atâtea icoane pupate - și vă mai întrebați cum de unii fac herpes fără să se pupe.
Așa că, Luca, prietenul meu, deschide ochii și privește. Privesc și eu cu tine. Și închide-i doar uneori, știi tu mai bine când.
