Sunt vremuri grele pentru visători.

vineri, 2 septembrie 2011

Moved

M-am mutat pe domeniul Wordpress. Prin urmare, mă găsiți AICI. Lipsa mea de pe blog are o motivație, ca de fiecare dată, pe care însă nu o voi discuta.

Să ne citit cu bine!

miercuri, 20 iulie 2011

Marțafoi

Ai venit, te-ai dus.
Am plâns.
După tine,
m-am ascuns.

Îți văd spatele tăcut.
Sunt un șarpe tot mai mut.

Marțafoi,
îmi ești tăcut.
În gunoi
mi te-ai vârât?

Râd, zîmbesc,
fac pe dracul surd
și caut un cuvânt.
Printre tine nu găsesc,
nici măcar un cuvânt.
Glumesc.

Râd de tine,
te batjocor.
Gunoiul meu a fost,
cândva,
Platina din debara.

Marțafoi,
îmi ești tot dus.
Undeva eu te-am pierdut.
În gunoi mi te-ai ascuns?

Marțafoi, eu te iubesc.
Nu îmi cere să tocmesc
din platină un alt om.
Sunt gunoi,
dar te iubesc!

( O veche, veche poezie. Prin asta încerc să-mi scuz neîndemânarea și stângăcia cu care-i scrisă. Am găsit-o acum câteva zile, mâzgălită pe o foaie, într-un caiet de fizică. Nu cuantică. :)) Și m-am hotărât să o împărtășesc cu voi. )

miercuri, 6 iulie 2011

Anne

Rupse foaia şi o lăsă să cadă pe podea. Apoi scrise: Trăim cu convingerea că suntem stăpânii propriilor noastre vieţi, că viaţa ne este dată pentru a ne bucura de ea. Dar asta este evident absurd. Sigur putem fi fericiţi cu conştiinţa că suntem muritori? Sigur trebuie să fim? Nu există nicio substanţă eternă în univers. Chiar şi stelele sunt supuse schimbării. Chiar şi soarele se va stinge. Dacă privim în jur, înţelegem că schimbarea este inevitabilă. Atunci de ce nu există o religie a celor schimbătoare în loc de una a celor eterne? De ce nu preamărim tendinţa perpetuă a lucrurilor de a se schimba? Aceasta este filosofia mea ... Rupse şi bucata asta de hârtie şi o aruncă. Fredonând vinovată o melodie, se gândi...

vineri, 1 iulie 2011

Kill the bug

Fericire, candoare, relaxare, scăpare, eliberare, bere rece, `revergorare`. Şi ce-i mai important, împart asta cu multe persoane dragi. Am scăpat! Hip, hip, uraaa! Revin aici, în vechiul meu spaţiu oniric.

Sper că nu m-aţi uitat. Eu nu v-am uitat pe voi. Voi recupera cu lectura de unde am rămas, deşi v-am mai citit aşa, printre stres şi jale. Pe ascuns şi în tăcere.

Ei, ştiu că exagerez, dar ăsta mi-e felul!
Felicitări celor care au scăpat cu bine de bac. Celor care nu ... nu-i bai! O citez şi eu pe Irina că tare bine a zis-o: ''Intelepciunea reiese din curajul de a trece peste greseli cu calm.'' Şi nu numai greşeli. Valabil pentru tot ce ţine de impas, imbold. Kill the bug!

Aşa că, după ce am killerit bac-ul, urmează să killeresc şi admiterea şi gata. Mai departe nu vreau să privesc.
Aşadar, dragul meu bac: Game over pentru tine! Press Start pentru mine.

Vă pup şi vă îmbrăţişez!
Să ne recitim cu bine!
Andra.

sâmbătă, 11 iunie 2011

BUG

Cer scuze celor care mă citesc pentru absența mea care se va prelungi cu încă două săptămâni de acum în colo. Motivul este același ca și a altor sute de persoane din Pitești nu mai spun a altor mii din alte orașe. Anume ... bac-ul. Nu că aș învăța ceva. Mă rezum la stresat și la povestea cu drobul de sare. Vine bacu', vine bacuuuuu'! Și uite așa, privesc cum vine bacu'.

Urez multă, multă baftă celor care trec prin aceeași perioadă tranzitivă, stresantă și absolut neinteresantă, ca și mine!

< O melodie, să ne mai alungăm din stres >
http://www.youtube.com/watch?v=8l-GFs91zYw
< Încă una >
http://www.youtube.com/watch?v=eaKUaOhGIjU












Toate cele bune nouă, lor și vouă!
Să ne recitim cu bine cât mai curând.

miercuri, 20 aprilie 2011

Pentru vamaioţi

Buuun, am lăsat prostiile deoparte, care implică probleme pseudo-existenţiale şi revin cu ceva mai interesant.

Vine 1 Mai!!! Prin urmare, ne aşteaptă Vama (unde-i full şi unde nu am găsit cazare). Mi-ar plăcea tare să ne întâlnim pe-acolo. Mai ales că ... dau o bere. Una la toţi. :))

Serios acum, care vine la o bere în Vamă? Promit să mă port frumos şi să nu mă cert cu nimeni. Şi promit şi berea aia.


Nu-i nevoie să îmi răspundeţi aici, îmi puteţi răspunde pe unde apucaţi, cum aveţi obiceiul.

Să ne vedem cu bine!

UPDATE!
Ne-am strâns 4 inși (pe lângă ai mei) - 4 beri. Ștefan, Andra, Skema și ... pam para paaam, pa paaa EU. Îmi dau mie o bere (pe lângă celelalte). Pentru că merit. Ne vedem acolo! Drum bun, să ne vedem cu bine! XOXO

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Bărbatul ideal


Despre asta am scris inițial pentru TheSexist.ro, dar cum sunt eu pe cinci planete într-una, am scris pe o temă deja luată. Așa că o postez aici, poate va interesa pe cineva.

O temă liberă, despre care nu am scris niciodată. De ce? Pentru că-i absolut inutilă. Și uite-mă acum, scriind despre asta.
O să mă explic, iar tu sper să înțelegi, în rândurile ce urmează.

Bărbatul ideal ... buuun, toate avem niște tipare fixiste, melo-dramatice, stricte, traumatice, parțial teribiliste sau mai știu eu cum, cu privire la bărbatul alături de care vrem să trăim fericiți, până la adânci ... adânci.  Vrem un bărbat bogat, frumos, deștept, sufletist și ordonat. Sau deștept, frumos, sufletist, ordonat, bogat sau sufletist, frumos, ordonat, bogat, deștept. Depinde de priorități. Adaug faptul că asta vă vizează și pe voi, bărbații, care știm noi că aveți abonament la Cool girl și frecventați site-uri de specialitate. Nu într-un scop rău, știu. Vreți doar să vedeți cum gândesc femeile. Sau ce caută femeile. Sau ce apreciază femeile. Face parte din planul vostru de atac, nu? Pentru cei care fac asta, am o vorbă: „Vorbiți!” De ce nu vorbiți cu o femeie, decât să luați aminte la niște cuvinte subiectiv de aberante? - spuse tot de femei, într-adevăr. Dar femeile nu știu o certitudine, până nu o găsesc. Femeile nu știu întotdeauna ce vor. Și mai ales, femeile nu pot avea purtători de cuvânt. Pentru că femeile sunt oameni, iar oamenii gândesc diferit. O singură femeie, nu poate spune cum gândesc toate. Nici măcar pentru o cincime din ele. De ce? Pentru că, o spun încă o dată: femeile sunt oameni, iar oamenii sunt diferiți.

Ca să înțelegi modul meu de operaționare, o să mă iau FIX pe mine, ca mic subiect de disecat.
Așadar ... când eram mică, bărbatul meu ideal era Orestes din „Valentina, grăsuța mea frumoasă”. Juan Pablo Raba, pe numele lui real, după un google rapid. Hey, nu te strâmba. Nu-mi spune că tu nu te uitai la telenovele când erai mică. Fie că se uita mama, fie bunica, fie o vecină melo-dramatizatoare-fântână-de-lacrimi, fie că nu prindeai altceva decât Acasă TV (astea-s scuze d-ălea d-ale președinților sau marinarilor), fie că pur și simplu îți plăceau. Copiilor le cam place orice (asta e scuză științifico-fantastico, dar se acceptă).

Revenind la subiect, domnul Juan Pablo Raba era bărbatul meu ideal. Am avut o cădere când am aflat că e căsătorit și mai are și copii. Dar ușor, ușor, mi-am revenit. Am crescut, m-am făcut adolescentă d-abia, d-abia ieșită din pubertate. Bărbatul ideal pentru mine devenise oricare, pentru că eram atât de urâtă, încât nici muncitorii de pe stradă nu mă aclamau.

Am mai crescut puțin și mi-au dispărut coșurile, mi-am pensat sprâncenele și am început să mă machiez – negru excesiv la ochi, buze negre, flash-uri în urechi de 8 mm, pantaloni largi, tricou Nirvana și aș vrea să mă opresc aici. A și … am început să fumez, să fiu cool. Bărbatul meu ideal, a devenit unul ca mine. Și nu a fost greu să găsesc. Era strada plină de adolescenți teribiliști ca mine. Dar mă simțeam unică. Și am găsit unul mai mare ca mine, dar ca mine, cu pierce în barbă și zâmbet de drac.


Am mai crescut puțin și m-am despărțit de băiatul ăsta al meu ideal, cu pierce în barbă. Asta a fost perioada mea de tranziție, în care am stat cu un rapper care „știe despre viață, frateee”. Un om normal, care ascultă rapp și îi citează pe Paraziții la fiecare propoziție aleasă. Asta nu m-a deranjat. E ok să îți placă ceva. Dar aveam în cap altceva. Un bărbat ideal care să arate așa, să fie așa, să vorbească așa, să aibă înclinații d-astea, să îmi facă asta și așa mai departe. Știam că rapperul parazit o să fie bărbatul ideal pentru cineva. Dar nu pentru mine. Și cu cât încercam și căutam mai mult, cu atât nu găseam. Cu cât aveam mai multe pretenţii, cu atât eram mai nemulţumită. În plus de asta, de fiecare dată mai adăugam câte ceva la bărbatul meu ideal. O luasem puțin razna. Începusem să-l creez chiar pe Sims. Îi dădusem nume de jmecher și ochelari șic.

Am ajuns să stau cu un bărbat care aproape întrunea toate calitățile cerute de mine. În plus, îl mai citea pe Nietzche din când în când. Și cartea lui preferată era Climate, ca și a mea! Era aproape perfect. Nu era el scriitor, dar puteam trece peste. A trecut un timp și am realizat că nu-l puteam iubi. Mă mai și plictisea. Voiam altceva. Ei bine, uite așa, nu am fost niciodată mulțumită.




Până când ... acum vine partea bună. Până când am aruncat naibii lista aia și am încetat să mai caut bărbații ca pe hainele de la Zara. Și știi ca am găsit acum? Bărbatul ideal – bărbatul pe care îl iubesc și mă iubește. Are calități despre care nu știam că îmi plac și care m-au surprins într-un mod mai mult decât plăcut. E ordonat, eu fiind dezordonată. Înainte credeam că-i de preferat unul ca mine, să nu-mi facă tărăboi. Dar nu, face el curat! Sau mă modelează în aşa fel, încât să vreau să mă schimb. Am descoperit că mă pot modela, iar el se poate modela după mine. Am descoperit că putem convieţui cu dragoste. Am descoperit că poate să fie bărbatul meu ideal, fără măcar să intre în vre-un tipar.
Şi acum, dacă iau puţin lucrurile backwords, aflu că dacă mă bazam pe lista mea, îl ocoleam sau lăsam praf în urma mea. De ce aș fi stat cu un gagicar care a avut sute de gagici şi care mai e şi un nesimțit absolut impertinent? Dar am ignorat și am ales să văd mai mult de atât. Și ce fericită sunt acum! Şi exclam asta de câte ori am ocazia. Unii ar crede că ne iubim scârbos de mult - ceea ce e absolut funny şi nu mă deranjează.

Cu toate acestea, există o listă micuță, pe care toate femeile ar trebui să o ia în calcul, măcar minimal:
Bărbatul cu care vrem să trăim până la adânci, nu trebuie să fie:
- intolerant (prin asta, împiedică de multe ori progresul tău ca femeie);
- acid, excesiv-impulsiv, incapabil de a se controla (de aici pleacă familii destrămate, femei machiate natural sau copii maltratați).
Și, mai ales, un bărbat trebuie să fie perseverent. Nu contează contul din bancă. Contează să vrea și să poată să-și facă un cont în bancă. Nu pentru tine neapărat. Pentru viitor – care, nu întâmplător, implică și niște copii.

Așadar, ca să facem un mic sum up, sau să citești doar asta în caz că nu ai chef să citești romanul de mai sus, bărbatul ideal, prin prisma mea sinceră și experimentală, este cel pe care îl iubești și te iubește – cu calități și defecte, cu tot ce este el. Dacă lucrurile stau așa, atunci trebuie să știi că iubirea modelează și în ce urmează după, totul este posibil. Bărbatul ideal este cel cu care faci o chimie bună, formați un întreg. Bărbatul ideal este cel care te alege și îl alegi. Bărbatul ideal nu este ce-ți formezi tu în cap, ci este acela pe care ți-l aduce în cale universul, constelația, acel lucru mare în care crezi, destinul, Dumnezeu. Eu îl numesc Dumnezeu. Important este să nu-l ignori. Și important este să înțelegi, să faci pasul, să ai curaj și incredere în ce ți se dă. Și dacă ce ți s-a dat, nu-i ceva bun, atunci trebuie să-ți pui niște semne de întrebare – poate că asta-i ceea ce meriți. Sau poate nu.

The end

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Anne

Valoarea unei persoane se manifestă în acte nedeliberate, în detalii care scapă atenției și care dezvăluie esențialul.

O melodie pentru tine

joi, 7 aprilie 2011

Vând bani pe aer

Ce prost ești. Nu cred că ai înțeles vreodată cum să te speli pe mâini. Nu îngenunchezi. Nu împreunezi mâinile. Și nu închizi ochii. Hai să-ți spun eu cum stă treaba, dragul meu Luca. Mergi pe stradă, cu mâinile în buzunar și cu ochii deschiși. Vezi tot ce ai în jur. Lumină!!!! Sunt atâtea lucruri! Încetează să mai închizi ochii, Luca! Sunt prea mulți care o fac. S-ar putea, ca la un moment dat, să ne ciocnim. Să ne lovim, să dea mașinile peste noi. S-ar putea să murim de atâția ochi închiși.

Hai să-ți spun o întâmplare. Am cunoscut-o acum ceva vreme pe N. O tipă integră, docilă și bună (la suflet :D). Am vorbit puțin cu ea și la un moment dat, mi-a dispărut din față. „Și cam așa stau lucrurile la ... N.? Unde ești mă?”. Băi nene, așa de tare m-am intrigat, că am încercat toată ziua să fac rost de numărul ei de telefon. Am reușit într-un final și am sunat-o a doua zi. „N.? Bună, sunt tipa de ieri, pe care-ai lăsat-o cu vorbele-n gură. Nu mai contează asta. Ce faci? Ești bine?”. „Da, sunt bine, acasă.” Hmm ... sigur are părinți dubioși. „Ce zici, te fac la un suc?” După ce eschivează, îmi zice că nu vrea să se murdărească. „Și ce faci tu toată ziua?” o întreb. Îmi răspunde timid „Mă curăț de păcate.” „Care păcate?” o întreb. Îmi răspunde cu tremur și cam fără vlagă „Nu știu, dar știi, eu sunt credincioasă. Și îl iubesc pe Cel de sus și creația Lui - viața. Nu vreau să o murdăresc. Îmi pare rău!”. O întreb pentru ce-i pare rău și îmi răspunde că-i pare rău că nu poate ieși. „Chiar îți pare rău, sau o spui din curtoazie?” Știu că sunt insistentă (spirit de jurnalist de la Cancan :))). Nu-mi răspunde. Am încheiat cu aceeași cuartozie conversația și am rămas cu ochii-n Soare (pentru că Soare era în fața mea și mai avea puțin și adormea la catedră).

Buuun. Acum să analizăm situațiunea. Nu spun nimic despre N. Pentru că nu mi-a vorbit. Nu a dorit să-mpărtășească puternica ei credință, pe care o admir. Prin urmare, nu o judec sub nicio formă - poate că ce face ea este indubitabil bine. Dar stau și mă gândesc (mă mai îtreb singură din când în când :))), cum poate iubi N. viața și creația Celui Preamărit, dacă stă cu ochii închiși? Trebuie să Vedem, să Auzim, să Vorbim, să Cântăm și să Iubim. Trebuie să trăim. Folosești săpunul doar cu apa și nu singur. Și te speli iubind, iertând, trăind alături de El și, mai ales, împărtășind.

Și mai am ceva de spus ortodocșilor mei curați și veridici în concepții (din care fac și eu parte, că deh ... așa m-am născut). Scutiți-mă voi, cu bisericile voastre din „haur”, cu statul vostru în genunchi și jertfa voastră prin mătănii (care nu demonstrează nimic, cu atât mai mult în fața unui chip cioplit), scutiți-mă cu lumânările voastre care fac babele să leșine și copiii să plângă, cu practicile voastre care-o dau într-un ocultism undercover. Și mai scutiți-mă și cu voi, popilor, cu vocile voastre care mă sperie îngrozitor. Țin minte, când eram mică, aveam impresia că popa vrea să vină sfârșitul lumii și cânta despre asta, nu despre Dumnezeu. Incantații frăție, nu altceva. Ah și ... scutiți-mă cu atâtea icoane pupate - și vă mai întrebați cum de unii fac herpes fără să se pupe.

Așa că, Luca, prietenul meu, deschide ochii și privește. Privesc și eu cu tine. Și închide-i doar uneori, știi tu mai bine când.

Azi, vând bani pe aer. Cine cumpără?

marți, 29 martie 2011

Sun is up

Azi am învățat că trebuie să vezi viața ca pe o serie de urcușuri.

Un șut în cur, e un pas înainte (așa cum ne spune o veche vorbă).

Parcă aș vrea să ma descarc, așa, puțin. Prin urmare, îmi sacrific o pagină din blog, pentru a-mi spune drama zilei. 

Iar', din nou, încă o dată, n-am luat permisul. Da, asta-i drama zilei de azi. Parcă scris, pare cu mult mai mică problema, decât e în sufletul meu. Se pare că țara arde și eu nu iau permisu'. Că doar n-oi salva eu lumea de la distrugere cu un permis. În fine, nu asta e ideea. Care-i pasul înainte? Păi dacă-l luam, mi se supercomplica viața - bani dați pe motorină, pretenții la plimbări (luuuungi) cu mașina, certuri cu familia pe o mașină - parcă o aud pe mama: „Mișuneleee, unde e dragă mașina? N-ai zis că mi-o dai mie la muncă azi? Berbecule!” și parcă îl aud pe tata „E la fi-ta. Mai mergi și cu ocazie, că nu te-ai născut cu curu' la volan!” și mama „Berbecule, vezi că bag divorț” ... și uite așa, dacă aveam eu permis, mă alegeam cu părinți divorțați, case împărține, și cine știe mai ce. Poate îmi omoram și cățeii. Sau poate bușeam casa și se surpa și adio casă! :)) Și unde mai pun, că trebuia s-o și spăl! Căcat în ploaie ... ăsta măcar se spală singur.

Așa că ... slavă Domnului că nu am luat permisul! 

și o melodie ca să ne delectăm și „ca să mai râdem”:
Fără proaste și proști, am fii cu toții mai posaci - nu aveam de ce să ne simțim mai bine. Așa că, azi, hai să-i apreciem puțin. Totul are un scop!

Și pentru că am ceva cu poliția, mai bag una:

Și, bonus, o povestire de azi, după ce am picat.
După ce îmi comunică vestea proastă că am picat, domnul polițist, îmi cere MIE scuze pentru faptul că am picat (de ce, nu am înțeles): „Îmi cer scuze domnișoară, e vina dumneavoastră, nu a mea!”. Uhm ... am zis eu ceva? Te-am luat eu la pumni că am picat că n-ai condus tu bine? Data viitoare să conduceți mai bine, domnule polițist. Să iau și eu permisul.

Pe urmă, mă pune să semnez cum că am fost înștiințată de greșelile făcute. Propoziția formulată și dictată de domnul polițist, sună în felul următor, fără adăugări, fără lipsuri: „Mi-a fost comunicate greșelile efectuate pe timpul duratei examenului.” Și îi spun, fără vreo intenție de orice fel: „Mi-au fost comunicate...”. Domnul sublim și academic polițist, cu nădragii aproape mai largi decât ai americanilor, se uită cu o oarece frustrare la mine și îmi spune „Nu mă înveți tu pe mine limba română.” Mă uit și eu (tot frustrată, pentru că picasem, nu mai spun și nervoasă, că se subânțelege) și îi spun: „Domnule, v-am corectat doar gramatica, nu și exprimarea pseudo-polițisto-academică.”

Vă pup și vă îmbrățișez!
ne recitim cu bine!

P.S. Care-i drama zilei de azi la tine?

duminică, 27 martie 2011

Prea complicat.

Sunt momente în care nu mă amuză nici căţelul vecinului, care stă proptit pe geamul de vis'a'vis şi mă priveşte cu un subînţeles neînţeles. Sunt chiar momente în care certurile aceluiaş vecin cu nevastă'sa nu mă mai binedispun. De ce te'ai certa pe un toaster de pâine amărât? E absurd. Nici măcar amuzant. Şi da, în genere, mă amuză lucrurile neamuzante. Și absurde. Fac parte din viață. Și sunt simple. Ooo, sunt atât de simple! Frumoase lucrurile simple. Mi-o zic mereu, dar tind să nu mă cred. Și totuși, acestea fiind spuse, sunt momente în care lucrurile care fac parte din viaţa asta amuzantă a mea, nu mă amuză.

Și ce fac eu în astfel de momente? Citesc ziarele astea deplorabile, de scandal. Așa îmi plaaac! Nu de alta, dar văd că poate fi mai rău. Sau că-s prea mulți proști pe lumea asta, ca să fac și eu parte din ei. Nu am loc. Și ca să fie și o culme pe balcon, în unele rarissime ocazii ... mă regăsesc în paginila astea murdare pe care le răsfoiesc. Rar, dar se întâmplă. Și d-abia atunci pot spune că am puterea de a reveni la lucrurile mele simple, dar frumoase.

''Bărbatul meu m'a înşelat cu amanta care era de fapt ... fosta soţie.'' (sursa: titlu de Cancan, sau ceva de genu'. Nu că ar conta.)

Ei, uite ceva care mă amuză. Ai tupeu să mă întrebi de ce? Păi ia pune tu cap de fir la cap de fir. Dintre atâtea femei de pe lumea asta sictirită de atâția oameni cu ochi de pești conjugali, de ce ai înșela actuala (pe care pretizi că o iubești), tooocmai cu fosta. Ești atât de incapabil (fizic și mental vorbind), încât să nu-ți poți lua la bordul BMW-ului tău proaspăt tunat, minim o „prospătură”? Sau, poftim, maxim una cu care nu te-ai înjurat ca la ușa cortului și care nu-ți reproșează în toate modurile posibile atitudinea ta acordată la viața conjugală?  Sau ție îți plac rebuturile? Îți place să mănânci unde te-ai ... unde te-ai ușurat de greutate? Hai să fim serioși. Mai bine te uiți la o telenovelă - îți faci un program de seară, lejer, pe canapea, dai puțină apă la câini, eventual îți iei și niște semințe, niște Cola și gata! Parcă sună mai bine. 
En fin. Nu mai continui, că n-are prea mult rost. Dar cam așa stau lucrurile (singurul motiv pentru care le pun în vizor, este pentru că fac, realmente, parte din societatea asta în care ne străduim să trăim, chiar să supraviețuim, din cultura noastră de câh, de la Adam încoace). Dacă aș sta să dezvolt, te-ai simți prea jeg. Și parcă mi-e milă. Nu mult, dar am și eu o milă (minimală). 
Concluzie: Prea complicat.

Și uite așa, oamenii se complică. Ceartă-te băi nene pe un toaster! S-ar putea să te amuze. 

ne recitim cu bine!

sâmbătă, 19 martie 2011

Încep cu ...

În acea zi, o femeie fixistă de fel, a ieșit de pe scara blocului. A mers doi pași, s-a oprit, a întors capul și a observat că încuietoarea interfonului este stricată.

În partea cealaltă a orașului, un copil curajos de fel, a chemat liftul. A intrat în lift, a apăsat pe butonul P și zâmbind euforic, a început să sară cu mingea  pe care o primise de la tatăl său, înainte să-i părăsească pe el și pe mama lui.

Femeia fixistă se întoarce la interfon, îl meșterește puțin și se hotărăște să cheme un reparator. La telefon răspunde Stroe, un bărbat care de dimineață a uitat să-și încheie geaca. În timp ce ieșea pe ușă, geaca s-a blocat de clanță. Câteva secunde de întârziere, l-a făcut pe bărbatul instalator să se întâlnească cu vecina de la parter și să-l oprească de vorbă, timp în care un taximetrist și-a vărsat cafeaua și a oprit să se curețe. În acest timp, Stroe termină conversația cu vecina de la parter, iese pe ușa blocului, traversează drumul dintre blocuri și vede taximetristul nervos care tocmai terminase să se curețe de cafea. Urcă în mașină, nimerește verde la aproape toate semafoarele, coboară din taxi, intră în institulul la care lucrează, deschide ușa biroului și răspunde la telefonul la care suna femeia fixistă, disperată să repare încuietoarea interfonului.

În timpul acesta, în cealaltă parte a orașului, copilul, zis și Mirel, reușește să blocheze liftul. Începe să urle și să bată toți pereții. Mirel e un băiat deștept de fel și după ce gândește puțin la rece, sparge mingea care scoate un zgomot ce acoperă pereții întregului bloc.
În acest timp, la etajul 7, o femeie se sperie de zgomot și se ridică brusc din pat. Observă că a ratat din nou alarma, se spala mai rapid ca de obicei, se îmbracă, ia un colț de pâine în gură și gonește pe ușă. Cheamă liftul și îl aude pe copil urlând. Liftul nu merge nici chemat și cheamă un instalator.

În timp ce repară interfonul, Stroe răspunde la un apel urgent din partea cealaltă a orașului. Ceva cu un lift, nu înțelege prea bine, dar își sună colegul care a băut toată noaptea într-un club și nu mai aude nimic. 

Femeia îl sună din nou pe Stroe și-i cere indicații. 

Stroe răspunde nervos la insistenta femeie cu liftul și-i dă un alt număr, al unui bărbat care are liber azi, dar poate o ajută. 

Femeia notează numărul și sună. Răspunde un bărbat care nu-și dă numele, pentru că nu suportă. Cu o seară în urmă, el adormise ca un prunc în fața desenelor, pe canapeaua din sufragerie, motiv pentru care acum, este odihnit și treaz de câteva ore. Femeia se recomandă a fi Anne și-i explică ce se întâmplă. Bărbatul îi închide telefonul, se schimbă rapid de pijamalele cu elefanți primită de la maică-sa la aniversarea celor 30 de ani de viață, intră în mașină și pornește spre Anne.

Anne coboară la parter și-și așteaptă instalatorul, care oprește mașina în fața scării, intră în scară și rămâne blocat. Anne se întoarce și-l vede. Privirea-i rămâne și ei blocată. Bărbatul mai face trei pași și ajunge în fața femeii. Îi șterge o lacrima care se prelingea pe obraz și-i șoptește: „Anne a mea?”. Ea nu se poate abține și printre hohote-i șoptește: „Neamțu meu? Muller, tu ești? După 7 ani, apari așa?”. Muller o privește cu mult drag și-o sărută: „Dumnezeu mi-e martor! Și a Lui e voia!”.

The end!

luni, 14 februarie 2011

Vama veche - 12.02.2011

 Ei și uite că am auzit și briza Mării Negre, iarna. Cu alte cuvinte, uite că am văzut și Vama Veche liniștită - o altă Vamă decât cea pe care o știm. Fără muzică, fără nebuni în chiloți de tablă, fără săniuțe care merg prin nisip. Nu, a fost Vama și atât. Și parcă respira, aștepta. Întotdeauna mi s-a părut vie. 
A fost frumos. Plaja a fost doar a noastră și a câinilor, liniștea carnală ne omora urechile, iar hotelurile sigilate ne trimiteau subtil acasă.. Nu că am mai fi plecat vreodată. Noroc cu tanti Margo care a binevoit să ne cazeze. 



Așadar, în mai puține cuvinte, am văzut Vama dormind și am plecat, de teamă să n-o trezesc.
                                                                                                                                                       Să ne vedem cu bine de 1 Mai!

P.S. A fost un friiiiig!












vineri, 11 februarie 2011

Mică, albă mireasă

I-a tranșat umeriii goi și 
i-a lăsat pe masă. 

Nu a cutezat vreodată 
să-i returneze miresii.

Ea, a rămas fără umeri și 
treptat, 
componentele sale s-au adresat 
pieirii. 

De fapt, 
i le-a dăruit.

De bună voie,
a pierit.
Pentru a nu-l pierde 
vreodată.

I-a tranșat dragostea și a lăsat-o pe masă.
Ca o mică și albă mireasă.

I-a tranșat dragostea și a lăsat-o pe masă.

Știi ce mă întreb cel mai mult? Ce vor oamenii? Este vreodată ceva de ajuns? Este vreodata ceva care să aducă fericirea? Sau doar mici părți de rai, mici simțiri paradiziace care se usucă pe culmea de rufe? Nu cumva, vrem din ce în ce mai mult, până nu mai avem ce da? Nu cumva suntem sortiți să fim nefericiți?

Sau poate că așa-i firea umană. Plină de vomă verde – doar ca să te întrebi de ce e verde și să te asiguri de mai multe ori că poate totuși, nu-i vomă.

ne recitim cu bine!

miercuri, 9 februarie 2011

Bună dimineața!

Ei, știu că-i 22 noaptea. Dar eu tocmai m-am trezit. A venit căldura! Și a ieșit soarele. Iar eu, tocmai m-am trezit. Sunt ursul care tocmai ce-a ieșit din hibernarea pe care am incantat-o în posturile de la începutul iernii.
Prin urmare, bine v-am regăsit, dragi cititori și scriitori, dragă lume a blogurilor și a lumilor paralele din spațiile onirice, beligerante! Fatidic vorbind ... . Trebuie să menționez faptul că mi-a fost extraordinar de dor de voi și abia aștept să împărtășesc din nou creierașul meu discrepant, cu voi! 

Țin să anunț deținătorii de bloguri din lista mea de blogroll, că am început să vă citesc toate posturile (de unde am rămas ultima dată) și vă felicit evoluția și gândurile. În curând, voi prinde prezentul din urmă.

Am să revin cu ceva mai interesant mâine, într-un post de ulterioritate.

Să ne recitim cu bine (ce dor mi-era să scriu asta!)!
Noapte bună!
Bună dimineața!