Nu întreb în mod retoric. Întreb în mod cât se poate de serios, pentru că de curând mi s-a pus această întrebare. Am rumegat ceva timp și nu am avut un răspuns instantaneu, de moment. Nu mă gândisem la ideea banilor în pișcină, prin urmare, a trebuit să-mi imaginez și să visez puțin cu ochii deschiși. Bine că m-am trezit ... .
Am ajuns la concluzia că nu. Știu, acum par ipocrită, falsă și mâncătoare de căcat. Gândește-te doar că nu mi-e greu să spun da. Dar de ce aș spune da, când pot să spun un „NU” din suflet? De ce? Pentru că pot. Și sunt mândră de asta. Și ca să mă înțelegi, am să încep cu originile mele ce ființă sonată.
M-am născut la țară, într-un Berevoiești poate uitat de Dumnezeu (afirmație ce naște alte complexități pe care probabil o să le pun în problemă într-un post ulterior). Mama o femeie excepțională, tata un bărbat modest, m-au crescut după moravurile proprii. La început, am trăit într-o casă mică, împreună cu bunicii. Nu-mi amintesc prea multe. Știu doar că eram fericită. Adesea, stăteam la bunica de la Schitu Golești. Pe tataie nu l-am cunoscut. Îl chema Rizea Norică și era scriitor (a fost arestat pentru cele scrise, care au fost, într-un final, arse). Prin urmare, nici scriitura lui nu mi-a rămas. Decât o poză în care o ținea pe mama în brațe (ce mai semnificație au și pozele astea).
Cum spuneam, ai mei părinți m-au crescut modest. Cultura mamei m-a ajutat mult. De altfel, am crescut pe Scorpiones și Sting, pe ambianță și clasic. Debussy era preferatul meu, pentru că era și preferatul mamei, deși nu știam cu ce se mănâncă. Urma Strauss cu valsurile lui cu tot.
Tata în schimb a fost un om simplist. Nu a citit vreo carte, dar m-a iubit mult. M-a vrut aproape orice ar fi. Cu toate acestea, mama m-a vrut dintotdeauna cât mai departe. M-a văzut realizată și m-a văzut independentă. Un motiv palpabil de ceartă, dar nu a mai contat. Am fost prioritate și am fost singura la părinți. Doamne, ce iubită am fost.
Acum, am 18 ani și sunt independentă. Mi-o fi bine? Îmi lipsește ceva? Mai vedem.
Perioada de sărăcie a trecut repde pentru mine, mică fiind. Nu știam că suntem săraci. Știam doar că o păpușă Barbie era pe atunci cât un salariu întreg de-al lui tata. Prin urmare, cu toate că nu insistam niciodată, sufletul nu-l lăsa pe tata să nu-mi cumpere câte una pe anotimp.
Și mai știam că dacă vreau o portocală, trebuie să muncesc pentru ea. Mi se părea normal ... și firesc!
Anii au trecut și m-am trezit cu un Moș Crăciun din ce în ce mai îngăduitor. Iar păpușile Barbie nu mai valorau cât salariul lui tata. Dar nu le-am mai vrut. Nu pentru că am rămas cu sechele, ci pentru că nu mi-au mai plăcut. Nu mă bucura un plastic. Mă bucurau cu mult mai mult copii care erau puțini și răi. Mă răneau, iar mama nu-i lăsa în preajma mea. Nu știu de ce ... eu voiam doar să mă joc.
Treptat, au venit și concediile în afară. Au venit hotelurile luxoase și mașină pentru fiecare membru. Între timp, am intrat la liceu, iar lucrurile ai început să meargă din ce în ce mai bine. Nu miliardar ... nu milionar. Modest! Și așa bine e ... nu am nevoie de averi. Am nevoie de pâine în gură, căldură în casă, familie și prieteni adevărați. Restul vine de la sine.
Banii au venit, banii au plecat. Mi-a fost bine și fără. Nu am ieșit din anonimat datorită banilor. Am ieșit datorită oameilor din jur. Nu am învățat ce știu acum datorită banilor, ci datorită lipsurilor. Averea o poți găsi unde nu te aștepți! Să trăiești frumos, poate că sună clișeic, dar nu stă în vacanțe în Ibitza. Să trăești frumos înseamnă să te cultivi frumos mai întâi de toate. Restul vine în paralel.
Acum, am 18 ani și sunt independentă. Mi-o fi bine? Îmi lipsește ceva? NU. De ce? Pentru că am ce-mi trebuie și pentru că nu am nevoie de o avere pentru asta. Am nevoie de ceea ce am acumulat până acum. De unde? De unde altundeva? :)
Tu vrei să fii miliardar?
Update:
Sună clișeic, dar timpul trece și este ireversibil. Copilăria este una, iar părinții sunt singurii. Timpul cu ei, este absolut prețios. Mi-e greu atunci când mă duc acasă și găsesc o casă goală. O casă care cândva era plină de dragoste, de îmbrățișări. Mi-e dor ca tata să-mi zmotocească părul și să-mi pupe cu toată dragostea posibilă fruntea. Mi-e dor ca mama să-mi zică „scufița lu' mama frumoasă” și să mă gâdile. Mi-e dor să râd cu sufletul. Mi-e dor să ne aruncăm unii peste alții și să facem un munte uman. Mi-e dor de multe. Mai puțin de dădaca mea - vecina.
Vă urez tuturor citadinilor și ne-citadinilor un călduros „Crăciun fericit!”, venit tooocmai din suflet! Vă doresc în prealabil ca Nașterea Domnului să vă aducă pe lângă muuultă căldură și liniște, multă dragoste, dorință, inspirație și mai ales, fericire!
