Marțafoi

Ai venit, te-ai dus.
Am plâns.
După tine,
m-am ascuns.

Îți văd spatele tăcut.
Sunt un șarpe tot mai mut.

Marțafoi,
îmi ești tăcut.
În gunoi
mi te-ai vârât?

Râd, zîmbesc,
fac pe dracul surd
și caut un cuvânt.
Printre tine nu găsesc,
nici măcar un cuvânt.
Glumesc.

Râd de tine,
te batjocor.
Gunoiul meu a fost,
cândva,
Platina din debara.

Marțafoi,
îmi ești tot dus.
Undeva eu te-am pierdut.
În gunoi mi te-ai ascuns?

Marțafoi, eu te iubesc.
Nu îmi cere să tocmesc
din platină un alt om.
Sunt gunoi,
dar te iubesc!

( O veche, veche poezie. Prin asta încerc să-mi scuz neîndemânarea și stângăcia cu care-i scrisă. Am găsit-o acum câteva zile, mâzgălită pe o foaie, într-un caiet de fizică. Nu cuantică. :)) Și m-am hotărât să o împărtășesc cu voi. )