Cuvintele lui aveau dedesubturi ce-mi năşteau vise. Îmi plăcea, deşi îmi tulbura fiinţa. Ciudat dar, nu am putut niciodată să-i diferenţiez vorbele de fapte. Se apropia subtil, îmi şoptea cate o divagaţie şi se retrăgea cu un zâmbet perfid. Patetic în ochii altora, normal în ochii mei. Mă îndepărtam de adevăr. Fiecare mişcare i-o admiram – căci era mişcarea lui. Ştiam că tot ce făcea era stângaci şi penibil, dar făceam pe neştiutoarea şi schiţam zâmbete prosteşti.
În fiecare zi mor şi renasc – toţi trăim aşa. În fiecare zi iubesc, urăsc şi iubesc din nou. Astăzi iubesc prea mult, căci doza mi-am pierdut-o.
Muzica sună speriată de gândurile noastre gălăgioase, pe un fundal mort şi renăscut de prezenţa noastră. Îi simţeam agitarea. El şi-a mişcat trupul cu o palmă mai aproape de mine. Pesemne mă voia mai aproape.
Îl priveam – mă privea. Încercam să-i dau o replică gândurilor sale, şoaptelor ascunse, dar îmi era teamă să vorbesc. Nu puteam contura vreun cuvânt – ştiam că aş fi stricat orice idee, orice intenţie. Ştiam că n-aş fi putut fi capabilă de a-i transpune exact ceea ce eram, gândeam, simţeam. Mult prea greu pentru mine.
Îmi amintesc vorbele sale, le am în minte. Încerc să le scriu. Îmi dau apoi seama că sunt mult prea tainice. Îmi dau apoi seama că n-aş putea niciodată reproduce vreun cuvânt de-al lui. E al lui. Incapabilitatea mea e mai mult decât evidentă, dar prefer să-i las intactă vorbirea. Tot ce atinge, devine el, iar amprenta îi e pretutindeni. Iar eu am devenit el.
Îmi place să mă gândesc, să visez la el – ştiu că mâine îl voi urî! Dar astăzi îl iubesc. Și asta contează!
Ne trezim că facem din nou pe neştiutorii – priveam timizi în tavan. Îl vedeam cu coada ochiului cum îşi dădea ochii peste cap – n-am înţeles niciodată semnul ăsta. Îmi părea iritant, deşi firesc.
Aveam un sentiment banal de a face ceva. M-am ridicat brusc – voiam să o fac graţios, dar reuşisem să fac o mişcare contrară. L-am întrebat dacă are de gând să mă invite la dans. Mi-a zâmbit timid, mi-a luat mâna şi m-a condus către o scenă micuţă, dintr-un material ce-mi era imposibil să-l descifrez prin ceaţa continuă a ochilor mei.
O melodie necunoscută urechilor mele se desfăşura prin nişte boxe imense. Nu înţelegeam de ce erau atât de mari, iar muzica se auzea atât de încet. Probabil că atunci când vezi ceva mare, te aştepţi la ceva ca atare. Concepţie greşită, aş zice eu.
M-a prins de şolduri – îi simţeam căldura mâinilor sale. Mi-am lipit obrajii de umerii săi masivi. I-am prins şi eu spatele cu mâinile mele făcute din surcele, iar dansul nostru stângaci a început. Aveam sentimentul de siguranţă acolo, în braţele sale. Iar el avea o privire satisfăcătoare de protector.
Ne-am pierdut în timp şi în spaţiu, în iubire şi-n ură – nu le mai puteam diferenţia. Eram singuri, într-o încăpere ce până acum un minut mărşăluia în voci străine. Ştiam că încă mai era plină, dar noi o vedeam goală. Camera era doar a noastră,
Dansul nostru stângaci nu mai exista. Fusese înlocuit cu un dans bine ştiut. Fiecare mişcare o ştiam, fără s-o fi învăţat vreodată. Mă lăsam condusă de trupul lui. El îmi era schimbarea, normalul şi anormalul.
Din nou, ştiam că mâine îl voi urî, dar astăzi îl iubeam. Nu voiam să se termine. Îi eram în braţe şi îmi era de ajuns. Ştiam că muzica se va opri, însă orele nu vor face niciodată asta. Ştiam tot, conştientizam. Dar făceam pe neştiutoarea.
Încerc să scriu exact cum s-a întâmplat. Dar de câte ori am această tentativă, nu pot exprima ce-mi doresc şi-mi iese cu totul altceva. Aş vrea să continui scrierea despre o noapte interminabilă, pe care încă o mai trăiesc. Dar mă tem că aş face-o mult prea lipsit de valoare, căci acea noapte a fost chiar şi mai mult decât o simplă valoare. Nu are valoare.
Şi toate se opresc aici, în aceste caiet, în aceste rânduri, în aceste cuvinte ce nu au putut reda frazele sale, ce nu au putut reda dansul nostru pierzător, finalul unei poveşti ce mâine nu va mai exista. Pentru că azi, îl iubesc. Pentru că mâine îl voi urî. Și mai ales, pentru că voi trăi o eternitate, în ziua de azi!
Povestirea de mai sus face parte din cartea „Ecou” despre care am vorbit într-un post anterior - mă regăsesc din nou, motiv pentru care am simțit nevoia să o împart cu voi. Îmi cer scuze pentru manieră și exprimare, nu este modificat absolut nimic, am preferat să o las așa cum am scris-o la vremea aceea.
Să ne recitim cu bine!
