Mică, albă mireasă

I-a tranșat umeriii goi și 

i-a lăsat pe masă. 

Nu a cutezat vreodată 

să-i returneze miresii.

Ea, a rămas fără umeri și 

treptat, 

componentele sale s-au adresat 

pieirii. 

De fapt, 

i le-a dăruit.

De bună voie,

a pierit.

Pentru a nu-l pierde 

vreodată.

I-a tranșat dragostea și a lăsat-o pe masă.

Ca o mică și albă mireasă.

I-a tranșat dragostea și a lăsat-o pe masă.

Știi ce mă întreb cel mai mult? Ce vor oamenii? Este vreodată ceva de ajuns? Este vreodata ceva care să aducă fericirea? Sau doar mici părți de rai, mici simțiri paradiziace care se usucă pe culmea de rufe? Nu cumva, vrem din ce în ce mai mult, până nu mai avem ce da? Nu cumva suntem sortiți să fim nefericiți?

Sau poate că așa-i firea umană. Plină de vomă verde – doar ca să te întrebi de ce e verde și să te asiguri de mai multe ori că poate totuși, nu-i vomă.

Să ne recitim cu bine!