Fără titlu și fără sfârșit

Sunt momente în care îmi doresc să aflu finalul. Doar atât. Să mă trezesc fericită, într-un colț de rai. Conținutul mi-e prea lung, dur și idiot. Iar pielea mea nu suportă mai multe vânătăi. Viața-i prea scurtă, iar timpul trece greu. Și totodată, atât de repede! Iar eu mă pierd în întâmplări pur efemere. Pentru ce, nu înțeleg. Pentru un trai bun? Păi mă zbat o viață, pentru o bătrânețe frumoasă? Hai să fim serioși. Cui îi place să meargă într-un băț și să-și scuipe dantura? Mie una, nu. Prin urmare, nu am nicio tragere de inimă.

Prea ne trambalăm pentru nimic. Voi ajunge eu într-un colț de Rai, la modul că, povestea mea este cu final fericit? NU! Pentru că o poveste în care personajele mor, este strict și fix dramă - cu niște tente de horror, dar să nu detaliem.

Sunt momente în care mă gândesc ... voi muri cu zâmbetul pe buze? Îmi doresc măcar să am o certitudine de care să mă agăț. Nu de alta, dar parcă prea luptăm degeaba, ca să ajungem sub același pământ plin de gândaci; iar gândacii nu sunt selectivi. Lucrurile nu stau atât de bine pentru muritori. Nu înțeleg ce rost are să ne mințim cu fiecare trezire matinală.

Sunt momente în care îmi doresc să nu trebuiască să fac alegeri. Alege tu pentru mine. Ce vrei să mănânc? Ce vrei să port azi? Unde vrei să plec mâine?

Sunt momente în care îmi dau seama că nu pot nici măcar să sufăr. Nici să iubesc. Nici să urăsc. De fericire, nu mai spun - este o incapabilitate, probabil, moștenită încă din naștere (ereditar, poate?).
Și toate acestea, se învârt în jurul întrebării pur și unic idioată:  pentru ce dracu?

Ai zice că sunt o reptilă. Nu degeaba am, încă de mult, reputația de șarpe.

Dar hey, măcar tu nu ești ca mine. Tu gândești sănătos. Nu pot fi decât fericită pentru tine! Bravo! Fi tu vrăbiuță - atenție, eu te pot mânca. Să nu crezi că fac excepții. Unde ar mai fi egalitatea de care se tot vorbește în lumea asta? :)