Și-a înghesuit sufletul într-un coș de gunoi. Nu avea loc și a împrăștiat hârtiile urât mirositoare. Cuvinte vechi și mucegăite îi râdeau ironic și stupid. Nu-i plăcea. Ar fi vrut să iasă, dar corpu-i era invalid. Țestul din jurul ei devenea din ce în ce mai mic. Nu-i plăcea. Dar era nevoie. Cum ar fi putut fi vreodată descoperită?
Nu o mai văzuse vreodată plângând. A alinat-o strângându-i lacrimile și pictând pe ele fețe zâmbitoare. A privit-o cum îi răspunde cu un zâmbet timid și a tresărit ca lovit. A plăcut-o, deși nu o putea vedea. A iubit-o, deși ea nu răspundea. Carapacea părea făcută din plumb. A încerca să intre lângă ea, dar nu a avut loc. A încercat s-o i-a în brațe, dar nu a putut. A suspinat și a perorat iubire.
Ea nu a știut cum să-l aline. Nu a putut. A încercat să iasă. Și-a încordat trupul, a închis ochii și a încercat să-și spargă gratiile. Nu a mers. Țesta ei nu era nici măcar o vrajă. O lacrimă nu o putea evapora, iar un sărut nu putea rupe oțelul. Era creație proprie. Și-a fortificat ființa așa încât nici ea să nu mai poată ieși.
Văzând-o cum se chinuie, i-a vorbit pentru prima dată. Vorbea cursiv. Simțea cursiv. O iubea cursiv.
Ea nu auzea.
El a tăcut.
Ea a ascultat pentru prima oară liniștea.
El a iubit pentru prima și ultima oară, o broască țestoasă.
În schimb, ea a rămas pentru totdeauna, o broască țestoasă.
The end.
mi-a placut atat de mult povestirea asta, incat am decis sa te trec in blogroll "broasca testoasa"; sper sa nu te superi
RăspundețiȘtergereÎn niciun caz; mai cu seamă că sunt o broască țestoasă stereotipică. Cu pecete în frunte cu tot.
RăspundețiȘtergereCarapacea face parte din scheletul broastei testoase. Ea este o vietate intoarsa pe dos. Asadar, e posibil ca firavul trup al iubitei sa fie invaluit intr-o tacere protectoare, dar e posibil, la fel de bine, ca ea sa umble de fapt cu sufletul pe-afara. Hmm... metaforele astea...
RăspundețiȘtergere