Şi mi-au construit un imperiu. M-au îmbrăcat în haine regeşti. Mi-au pus o coroană de diamante cu flori înnodate, mi-au transformat coastele în aripi şi m-au încălţat în pantofi de sticlă. M-au urcat pe un piedestal de pe cel mai înalt turn al imperiului. Mi-au arătat dragoste, iar eu i-am urât.
Şi mi-au adus cadouri împachetate în foiţe de aur. Mi-au ridicat statuie. Mi-au şters lacrimile. Mute.
Şi m-au înnecat cu dragoste. M-au pus prea aproape de soare. M-a ars. Cerul mi-a fost coroană.
Am vrut să cobor. Dar mi-au ridicat gratii de mărgele. Am vrut să sar, dar mi-au construit tavan de sticlă. Am jelit cerul şi mi l-au adus în cuşcă. Am plâns spinii din coroană ce mă înţepau. Şi mi-au adus o alta aurită, cu zmaralde, mai grea decât mi-ar fi trupul.
Am jelit pământul şi vântul zgomotos. Dar imperiul devenea tot mai mare.
Şi m-au aranjat, m-au spălat. M-au îmbrăcat în veșminte regești, grele, masive, urâte. Mi-au dat diamante și m-au implorat să le port. Păcatele mi s-au împreunat. Mi-au vorbit frumos, m-au venerat, m-au încătuşat.
Eu am jelit pământul.
Dar ei mi-au construit o trăsură cu roţi de mătase şi cai înaripaţi. M-au plimbat prin imperiu şi mi-au arătat bogăţiile.
Mi-au adunat lacrimile şi mi le-au înrămat în vitrine. Zmeii le erau discipoli.
Eu am jelit pământul.
I-am privit şi am închis ochii.
Şi imperiul s-a destrămat. Norii au înroșit. Soarele a amuţit. Coroana s-a ofilit.
A rămas pământul.
”Nu strică lipsa cât strică surplusul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu